Azi sunt norocoasă.
Recunoștința, aparent, vine din lucruri mărunte în ultima vreme. Nu credeam vreodată că mă voi bucura la sunetul unui Kawasaki zgomotos intrând în parcare: preaiubitul meu a ajuns acasă.
Un om care, în ciuda aparențelor, dă dovadă de cea mai prețuită blândețe.
Poate că iubirea nu arată mereu cum o descriu cărțile. Poate că, uneori, iubirea poartă geacă de piele, miroase a benzină și vânt rece și intră pe ușă obosită, dar cu grijă în privire.
Poate că iubirea se ascunde în felul în care mă întreabă dacă am mâncat, deși el uită mereu de propriile mese. În felul în care mă cuibărește când vede cum tremur de frig. În felul în care tace lângă mine fără să facă liniștea să pară absurdă.
Mă uit uneori la el și mă întreb cum poate un om atât de „dur” să-mi aducă atâta pace. Cum poate zgomotul unei motociclete să devină, în timp, sunetul siguranței. Sunetul lui „sunt acasă”.
Îmi place să-l privesc când nu știe că îl observ.
Felul în care își lasă cheile pe masă. Cum oftează obosit după o zi lungă. Cum își trece mâna prin păr atunci când e concentrat. Micile obiceiuri pe care, fără să-mi dau seama, am început să le iubesc mai mult decât marile declarații.
Și poate că iubirea adevărată nu se măsoară în promisiuni grandioase, ci în aceste gesturi aproape invizibile pe care doar inima învață să le observe.
Uneori mă sperie cât de mult țin la el.
Pentru că oamenii nu vorbesc suficient despre frica ce vine odată cu iubirea adevărată. Frica de a pierde. Frica de a nu putea proteja ceea ce contează cel mai mult pentru tine.
Dar cred că asta înseamnă să iubești cu adevărat: să accepți vulnerabilitatea și să rămâi oricum.
Iar el rămâne.
În fiecare zi, în felul lui simplu și imperfect.
Există oameni care intră în viața ta ca o furtună și oameni care intră ca o liniște. El a venit cu zgomot de motor, dar mi-a adus cea mai calmă versiune a mea.
Și poate că tocmai asta mă face să mă simt atât de norocoasă.
Nu faptul că am găsit un om perfect. Ci faptul că am găsit un om care mă face să mă simt acasă într-o lume care, uneori, pare prea rece și prea grăbită.
Iar în seara asta, în timp ce aud ecoul motorului stingându-se afară, îmi dau seama că fericirea nu a venit în viața mea cu artificii.
A venit obosită, cu mâinile reci și casca sub braț.
Leave a Reply